Cu un an în urmă, ne duelam pentru conducerea satelor, comunelor și orașelor noastre. Între timp, ne pregăteam vacanța de vară, alegând între stațiunile din Grecia, Turcia sau, pentru cei mai înstăriți, Mamaia. Puneam poze cu căței, cu haine sau gadgeturi noi. Mai aruncam un ochi spre războiul vecinilor noștri ucraineni, Xi Jinping își începea vizita în Franța, era aglomerație pe șoselele pe care ne întorceam din minivacanța de Paște, iar vremea — ca de obicei, imprevizibilă — crea probleme în câteva locuri din țară. Ne gândeam la afacerile noastre, la creșterile de salarii, la binefacerile stabilității. Business as usual!
Nu poate spune nimeni, fără să mintă, că ne era rău. Nu curgea lapte și miere — asta e clar — dar unde găsești acel paradis, acea perfecțiune mult visată? Poate în Bhutan, unde Produsul Intern Brut a fost înlocuit cu Fericirea Națională Brută.
Ce s-a schimbat într-un an?
Cum de stăm acum și tremurăm, cu ochii pe bursă și pe agențiile de rating, ca nu cumva să ajungem cu economia la gunoi?
După părerea mea, sunt două cauze: una externă și una la care suntem și noi regizori, actori și spectatori.
Despre cea externă — MAGA, extremism, Rusia etc. — nu vreau să vorbesc. Sunt teme prea volatile și prea complexe pentru o simplă explicație.
Să rămânem la cea internă.
Îmbătați de liniștea stabilității și de speranța unei „normalități” gen Germania, cu guvernări de coaliție, n-am văzut furtuna perfectă care ni se pregătea. Ca de obicei, orice dezastru — pentru că, oricât de optimiști am fi, trăim un dezastru — are câte puțin din toate.
Iată care sunt, după părerea mea, câteva dintre ingredientele care ne-au dus aici:
1. Discrepanța uriașă între cei foarte avuți și cei săraci, care generează frustrare și nu mai poate fi temperat prin metodele clasice: creșteri de pensii și salarii. Să fim sinceri: mulți dintre cei săraci sunt așa pentru că le convine, nu pentru că nu ar avea oportunități.
2. O parte a diasporei care nu vede cu ochi buni dezvoltarea României din ultimii ani — din motive uneori egoiste, alteori alimentate de cei care, cu cinism, s-au folosit de nostalgiile firești față de trecut și rădăcini, pentru a-și promova propria agendă propagandistică.
3. Frica de dezvoltare, firească pentru cei care nu înțeleg ce se întâmplă în jurul lor: supercomputere, mașini electrice, inteligență artificială, drone etc.
4. Bombardamentul cu știri false, trunchiate sau cu scop propagandistic, venite din patru surse: prostie pură, manipulare (război hibrid), obiective politice și dorință de câștig. Care e ponderea fiecăreia? Greu de spus.
5. Primarii de comune și orășele mici, împreună cu camarila lor de apropiați, firme „prietene” și asistați social transformați în masă de manevră, care au ținut în subdezvoltare localitățile pe care le păstoresc, în ciuda banilor cheltuiți pe lucrări inutile sau prost executate.
6. Partidele politice — toate, fără excepție (inclusiv cele autodeclarate antisistem), care au promovat obediența față de lider (PNL, PSD, AUR) sau față de idealul absolut (USR).
7. Apariția unor anomalii politice precum POT, SOS etc.
8. Analfabetismul economic al majorității populației.
9. Nivelul scăzut de educație și calitatea lamentabilă a învățământului de toate nivelurile.
10. Serviciile publice, multe parazitate de o birocrație excesivă, uneori dusă la absurd.
11. Lipsa unei comunicări directe între autorități și societate.
12. Presa, care de prea multe ori a devenit un instrument de cumpărat „liniște”.
Ce facem mai departe?
Ne rugăm să fie bine. Și ne pregătim pentru ce e mai rău.
